Așezari monastice ortodoxe au existat din cele mai vechi timpuri în Țara Făgărașului, o regiune aflată în vecinătatea Țărilor Române, de unde ierarhi, preoți și călugări au trecut Carpații și au contribuit la întemeierea și apoi la susținerea și organizarea vieții monahale transilvănene. Mânăstirile au apărut în această regiune în apropierea satelor ca mici așezări sihăstrești cu o bisericuță și câteva chilii. O astfel de sihăstrie a fost întemeiată și în zona satului Șinca Veche, pe versantul de apus al dealului Pleșu unde pustnici au săpat în gresia nisipoasă a unei peșteri două biserici rupestre cu două încăperi anexe.
Primele atestări documentare apar abia în secolul al XVIII-lea. Astfel, un document oficial din 1748 vorbește despre două mânăstiri în zona satului Șinca Veche iar în 1755 episcopul unit P.P Aron menționează că aceste două mânăstiri sunt ocupate de ortodocși. În 1758 erau amintite cinci mânăstiri în acest sat iar mânăstirile și chiliile călugărilor de pe dealul „Crețul” sunt descrise ca fiind „săpate în stâncă”. Acest așezământ monahal apare menționat și în 1779 într-un document al preoților din Șinca Nouă ca având o viață cultică bine organizată slujindu-se mereu Sfânta Liturghie.
La 3 iunie 1761 toate mânăstirile din Țara Făgărașului au fost dărâmate de tunurile generalului Buccow, însă bisericile rupestre de la Șinca Veche nu au fost bombardate și acest fapt este menționat în 1789 de pastoral reformat din Făgăraș care amintea într-o scrisoare de mânăstirea de la Șinca Vechecare „a rămas și după vremea generalului Buccow” și care „era toată tăiată în piatră”, „săpată cu pricepere, cu o muncă uriașă, demnă de mirare” având ferestrele „tăiate lateral, atât de înguste încât călugării când slujesc se plimbă cu cărțile după razele soarelui pentru a putea citi”.
Cu timpul bisericile rupestre s-au degradat și sub vitregia evenimentelor istorice ele au fost abandonate și profanate.
Abia în anul 2005 ele au fost aduse din nou la lumină la inițiativa doamnei Maria Bâgiu președinta Fundației Ortodox-Culturale „Maica Sfântă-Bucuria Neașteptată”. În urma acestor cercetări arheologice amănunțite și în urma degajărilor de nisip comaltat, au putut fi obținute informații prețioase privind amplasarea, funcționalitatea și structura încăperilor care au alcătuit mânăstirea „săpată în piatră” de la Șinca Veche. Arheologii dr. Florea Costea și Radu Ștefănescu au reușit să alcătuiască acest plan schematic al celor două biserici rupestre:
După ce a fost făcută această transpunere planimetrică a putut fi observată evidenta analogie constructiv-stilistică a bisericii 2 de la Șinca Veche cu una dintre bisericuțele de la Basarabi, din județul Constanța, (datată pe baza unei inscripții cu grafit în anul 992), dar și cu alte biserici străvechi precum: bisericuța de la Voivodenii Mari, (datată de E. Greceanu pe la anul 1500), biserica de la Viștea de Jos, (datată de Șt. Meteș în a doua jumătate a secolului al XV-lea) și cu schitul de la Râmeț, județul Alba (întemeiat către sfârșitul secolului al XIV-lea). Toate aceste biserici au o serie de elemente arhitecturale comune precum: planul romanic sau descendența nemijlocită din acest plan, bolțile semicilindrice ale navelor și a pronaosului, cupolele absidelor în formă de calotă semisferică, forma semicirculară a absidelor, iconostasul sau tâmpla cu doar două uși, închiderea turnului-clopotniță în structura bisericilor (element definitoriu pentru arhitectura bisericească a secolelor XIV-XV). Similitudinile evidente între toate aceste lăcașuri de cult vorbesc despre o bogată și profundă tradiție culturală și duhovnicească posibilă doar în cazul unei vieți monahale îndelungate și bine organizate instituțional și, prin urmare, fac posibilă lansarea unei noi ipoteze de datare a începutului construirii și funcționării bisericilor de pe dealul Pleșul în secolele XIV-XV, ipoteză pe care doar cercetări arheologice viitoare o pot confirma.
În pofida tuturor acestor evidențe, odată cu abandonarea lor, bisericile vechii mânăstiri de la Șinca Veche au fost în decursul timpului profanate, pe pereții lor apărând o serie de însemne străine creștinismului ceea ce a făcut ca acest locaș să fie văzut ca loc al unor experiențe esoterice de tip oriental, ca un „templu al ursitelor”, vechi de câteva mii de ani, în care există puteri supranaturale și care-l ajută pe individ să ajungă la „regăsirea sinelui”.
Cercetările arheologice întreprinse indică însă faptul că bisericile rupestre sunt mărturii despre o viață monahală ortodoxă îndelungată și bine organizată existentă pe aceste meleaguri. Cei care au locuit această grotă au fost țăranii evlavioși ai satelor de la poalele Carpațiilor care păstrând legăturile spirituale vii cu Ortodoxia românească de peste munți „au adus neprețuite servicii neamului în desfășurarea vremurilor, au apărat cu îndârjire legea strămoșească, au întărit unitatea sufletească peste granițele vremelnice, au dat poporului învățătura îngăduită de împrejurările vitrege și de dușmanii mulți, au copiat și au dus cărțile bisericești și poporale din ținuturile libere în cele robite, contribuind esențial la formarea limbii literare și la unitatea culturală a tuturor românilor”. (Ștefan Meteș, Mânăstirile românești din Transilvania și Ungaria, Sibiu, 1936, p. III).
Sursa: Descrierea amplasată la intrare în mânăstirea rupestră Șinca Veche
